Dumnezeu i-a dat fiecăruia o raţiune, o inteligenţă şi un liber arbitru.
Odată cu aceste trei calităţi, i-a dat şi trei legi primordiale: prin raţiunea sa, fiinţa umană trebuie să fie capabilă să distingă binele de rău, prin inteligenţa sa trebuie să ordoneze ce a învăţat şi să recunoască ce este pur de ce este impur, iar cu ajutorul liberului său arbitru trebuie să aleagă puritatea absolută, să o păstreze şi să acţioneze în consecinţă.
Ghizii spirituali nu trebuie să întârzie progresul discipolilor lor printr-o pedanterie exagerată, care sufocă avântul spiritului. Dimpotrivă, ei trebuie să stimuleze cu orice preţ această aspiraţie a discipolilor lor, acomodându-şi pasul la viteza celor care progresează rapid, acţionând liber alături de cei liberi, folosind forţa în cazul celor puternici, răbdarea în cazul celor slabi, târându-i după ei pe cei indecişi şi insuflându-le curaj celor speriaţi!
După cum vezi, avem cu toţii nevoie de răbdare, mai presus de orice. Cel care deţine în inima sa această virtute vede întotdeauna fructele acţiunilor sale, în timp ce cel nerăbdător distruge de multe ori într-o singură clipă ceea ce a construit în zece ani.
Dacă o mamă vede iubirea copiilor ei pentru ceea ce este frumos şi sublim, dar inima ei devine prea nerăbdătoare, şi chiar enervată că aceştia nu înţeleg încă lucrul către care inima lor s-a îndreptat deja cu ardoare (întrucât minţile lor nu s-au dezvoltat pe deplin), - spune-mi, ce se va alege de dezvoltarea interioară a sufletelor acestor copii? Dar de spiritul lor?
La rândul lor, copiii se vor enerva, şi chiar îşi vor dispreţui mama în sinea lor, considerând-o neînţelegătoare şi respingând-o în inimile lor.
Pentru dezvoltarea interioară a copiilor ei o mamă are nevoie mai presus de orice de răbdare; fără aceasta, ea nu va creşte decât nişte sclavi şi nişte servitori, nu nişte oameni liberi şi nobili. Gândeşte-te atunci de câtă răbdare trebuie să dăm dovadă noi, cei aleşi de Tatăl ceresc să fim nişte indicatoare ale drumului corect, pentru a nu deveni (din cauza nerăbdării noastre) nişte obstacole în calea celor pe care ar trebui să-i ghidăm, îndepărtându-i astfel de scopul cel nobil şi viu.
La fel şi tu, dragul meu frate, urmăreşte să ai mai multă răbdare în misiunea pe care ai primit-o, şi nu te mai comporta precum mama cea oarbă, care preferă să îşi vadă copiii spărgând pietre decât admirând lucrurile frumoase care le desfată inimile, trezindu-le. În acest fel, te asigur că munca ta va fi încununată de succes.
Dacă cineva Mă cinsteşte cu mâna sa, mâna îi va fi binecuvântată în tot ce va face. Dacă Mă cinsteşte cu picioarele sale, acestea nu vor mai întâlni pietre în calea lor. dacă Mă cinsteşte cu trupul său, acesta va fi binecuvântat şi nu va mai cunoaşte durerea fizică. Dacă Mă cinsteşte cu gura sa, aceasta va fi binecuvântată şi toate naţiunile îl vor lăuda. Dacă Mă cinsteşte cu ochii săi, nu va mai vedea niciodată moartea. Dacă Mă cinsteşte cu urechile sale, acestea nu vor mai auzi vreodată zgomote neplăcute, ci numai sunete armonioase, care îi vor desfăta spiritul. Dacă Mă cinsteşte cu întregul său cap, inclusiv cu măduva spinării, va fi binecuvântat cu o mare înţelepciune. Dar cel care Mă va cinsti în inima sa este singurul care Mă va cinsti cu întreaga sa viaţă, căci el Mă va cinsti cu iubirea sa, iar aceasta este singura viaţă reală; iar cel care Mă va cinsti cu întreaga sa viaţă va fi binecuvântat cu viaţa eternă izvorâtă din Mine, Tatăl cel bun, cel sfânt şi cel preaplin de iubire!
De aceea, cinstiţi-Mă întotdeauna în inimile voastre, iar viaţa eternă vă va aparţine de-a pururi, căci inimile voastre vor fi pline cu unica esenţă a vieţii eterne, respectiv iubirea Mea atotputernică şi pură.
Eu nu pot fi binecuvântat de mână, de picioare, de corp, de gură, ochi sau urechi, ci numai de inima pură umplută de iubirea Mea sacră.
Pe de altă parte, cel care Mă va binecuvânta cu o asemenea inimă, dar Mă va binecuvânta simultan şi cu mâinile, picioarele, gura, ochii şi urechile sale, cu întregul său cap şi cu corpul său, ba chiar cu întreaga sa putere, va fi binecuvântat la rândul său de Mine din toate punctele de vedere pentru viaţa eternă.
Cel care nu doreşte să Mă binecuvânteze decât parţial va fi binecuvântat la rândul lui, dar tot parţial.
Aşadar, rămâneţi de-a pururi cu iubirea şi veţi primi întotdeauna, din abundenţă, binecuvântările Mele. Dacă în inimile voastre va încăpea şi altceva decât iubirea pentru Mine, binecuvântarea pe care o veţi primi va fi la fel de impură ca şi iubirea voastră.
Adevăr vă spun, copilaşii Mei: Eu, Tatăl vostru, nu am nevoie de ofrande şi de servicii religioase pentru a fi slujit, căci sunt suficient de atotputernic pentru a face singur orice serviciu doresc, aşa cum am realizat întreaga creaţie încă de la începuturile eternităţii, fără ofrande şi fără servicii religioase.
Dacă doriţi să îmi slujiţi, slujiţi-vă între voi în numele iubirii Mele părinteşti, şi veţi deveni astfel adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu.
Dacă cineva doreşte să-Mi aducă un sacrificiu, să-Mi sacrifice inima sa. Unica ofrandă pe care o doresc de la el şi care mi face plăcere este iubirea sa pentru Mine.
Acum ştiţi tot ce aştept de la voi. Respectaţi întotdeauna dorinţa Mea şi acţionaţi în consecinţă, iar viaţa eternă va ţâşni din voi ca un torent, alungând de-a pururi moartea! Amin.
Viaţa adevărată, liberă şi nepieritoare, este ca un fruct pe deplin copt, în timp ce viaţa fizică este ca un fruct necopt.
În cazul fructului copt, miezul şi seminţele au devenit libere şi ferme, iar învelişul exterior poate fi eliminat fără ca miezul cel viu să sufere sau să fie distrus, căci el a absorbit deja întreaga viaţă şi nu mai este conştient de moarte, ci numai de viaţa dinlăuntrul lui, cu care a devenit una. El nu se mai identifică cu masa cărnoasă din exterior, care se poate desprinde de el fără a-l afecta în nici un fel.
Cât de diferit stau însă lucrurile cu fructul necopt, în care masa exterioară cărnoasă continuă încă să fie unită cu miezul interior, ducând împreună o viaţă slabă, astfel încât dacă învelişul exterior este afectat, miezul poate fi distrus cu uşurinţă!
De aceea, cu toţii ar trebui să aspiraţi către deplina maturizare spirituală, care nu se poate petrece decât atunci când spiritul lăuntric se desprinde de toate firele care îl leagă de dorinţele trupului său.
Cel care reuşeşte acest lucru devine stăpânul perfect al vieţii.
La fel cum fructele nu se pot coace însă decât cu ajutorul căldurii soarelui, nici voi nu veţi putea deveni maturi din punct de vedere spiritual decât cu ajutorul căldurii iubirii Mele, aşezată de Mine în inima voastră.
Dacă ar fi să ne minunăm de tot ceea ce reuşeşte să facă puterea nesfârşită şi înţelepciunea preaînaltă a Domnului, atunci ar trebui să ne petrecem întreaga viaţă minunându-ne.
Oare nu este fiecare bătaie a inimii noastre un miracol, dar cine stă să se minuneze în permanenţă de el?
Sau simplul fapt că vedem, auzim, mirosim, gustăm, simţim, că ne putem mişca la voinţă, sta în picioare, sări, păşi, alerga, sta culcaţi, că putem dormi, visa, gândi, iubi, vorbi coerent, mânca, bea, şi aşa mai departe, – spuneţi-mi, oare nu reprezintă toate acestea minuni peste minuni?
Dar ce om stă să se minuneze în permanenţă de toate acestea, în măsura în care el este capabil să gândească vreun pic?
Într-adevăr, la o examinare mai atentă, omul ar trebui ori să se minuneze tot timpul, ori să nu se minuneze deloc. Căci dacă mă minunez de o lucrare a Domnului, în timp ce de alta nu, înseamnă că ori glorific lucrările Domnului, dintre care nici una nu este mai presus decât celelalte, ori sunt de o mie de ori mai stupid decât acum, dacă nu remarc dintr-o singură privire că Dumnezeu este incomprehensibil, insondabil şi infinit în fiecare din lucrările Sale. Iar dacă recunosc acest lucru, de ce m-aş mai minuna dacă atotputernicul şi preaînţeleptul Dumnezeu săvârşeşte alte lucrări, care corespund oricum din alte perspective perfecţiunii Sale infinite?
Şi astfel, eu nu recunosc decât o singură Minune a tuturor minunilor, iar aceasta este iubirea, mai precis, iubirea infinită a lui Dumnezeu pentru noi, care nu reprezentăm nimic în faţa Lui, precum şi iubirea dinlăuntrul nostru pentru El, care permite revărsarea în infinit a finitului.
Iată, acesta este singurul aspect care mă face să mă minunez din ce în ce mai mult, căci în acest caz, două extreme absolute – o nimicnicie remarcabilă şi o Totalitate incredibilă – se susţin reciproc şi acţionează ca şi cum ar trebui să se adapteze una la cealaltă.
Iată, acest lucru mă face să mă minunez, şi de aceea, eu îl numesc un miracol. Dar în ceea ce priveşte toate celelalte lucrări ale lui Dumnezeu, născute cu uşurinţă din puterea Sa absolută, sau propriile noastre lucrări, de ce m-aş minuna câtuşi de puţin?
Noi ne putem bucura cu recunoştinţă de orice acţiune a lui Dumnezeu, pe care El o realizează în mod evident din cea mai pură şi minunată iubire pentru noi toţi, cei care nu reprezentăm nimic în faţa Lui. Dar să rămâi uluit în faţa unei lucrări a puterii divine şi să ignori cu desăvârşire o alta, adevăr vă spun, aceasta echivalează cu măsurarea lucrărilor lui Dumnezeu după măsura prostiei noastre.
Haideţi să ne minunăm cu toţii numai în faţa miracolului iubirii, care face ca Dumnezeu atotputernicul să fie Părintele nostru, să ne iubească şi să ne permită să-L iubim şi noi pe El. Pentru tot restul, haideţi să-i mulţumim cu bucurie în inimi, şi vom deveni cu siguranţă mai demni să ne numim copiii Lui decât în cazul în care vom privi uluiţi – zi şi noapte – la fiecare fir de praf, uitând însă de iubire, recunoştinţă şi toate celelalte calităţi care îi caracterizează pe adevăraţii copii.
Haideţi să ne bucurăm de toate lucrările lui Dumnezeu şi să le respectăm pe toate, căci ele sunt lucrările Tatălui, născute din iubirea Lui faţă de noi. Cât despre evaluarea lor, vă sugerez să i-o lăsăm cu umilinţă Celui care le-a făcut. Amin!”
