Lumea pe care o vedem nu face decât să reflecte propriul nostru
cadru de referinţă interior: ideile, dorinţele şi emoţiile dominante
din minţile noastre. "Proiecţia face percepţia". Mai întâi privim în
interior, hotărâm ce fel de lume vrem să vedem, iar apoi proiectăm
acea lume în afară, făcând din ea adevărul aşa cum noi îl vedem.
Noi o facem adevărată prin interpretările noastre care stabilesc ceea
ce vedem. Dacă folosim percepţia pentru a ne justifica propriile
greşeli - mânia, impulsurile de a ataca, lipsa de iubire, sub orice
formă ar apare - vom vedea o lume a răului, a distrugerii, a maliţiei,
invidiei şi disperării. Toate acestea trebuie să învăţăm a le ierta; nu
fiindcă noi suntem "buni" şi "caritabili", ci pentru că ceea ce vedem
nu este adevărat. Noi am distorsionat lumea prin propriile noastre
apărări contorsionate şi de aceea vedem ce nu există de fapt. Pe
măsură ce învăţăm să ne recunoaştem erorile perceptuale, învăţăm,
de asemenea, să le trecem cu vederea sau să le "iertăm". În acelaşi
timp, ne iertăm pe noi înşine, privind dincolo de conceptele noastre
distorsionate despre sine, către Sinele pe care l-a creat Dumnezeu
în noi, ca fiind noi înşine.
Păcatul este definit ca "lipsă de iubire". De vreme ce iubirea este
tot ce există, păcatul, aşa cum este văzut de Sfântul Spirit, este mai
degrabă o greşeală care trebuie corectată, decât un rău care trebuie
pedepsit. Sentimentul nostru de nepotrivire, slăbiciune şi
neîmplinire provine din puternica investiţie în "principiul penuriei"
care guvernează întreaga lume a iluziilor. Din aceste punct de
vedere, fiecare individ caută în alţii ceea ce simte că lipseşte în el
însuşi. El "iubeşte" pe altul pentru a căpăta ceva de la el. Aceasta
este de fapt ceea ce trece iubire în lumea viselor. Nu poate exista o
greşeală mai mare decât aceasta, pentru că iubirea este incapabilă
să ceară ceva.
Numai minţile se pot împreuna realmente, iar "ce a împreunat
Dumnezeu, omul nu poate despărţi". Oricum, adevărata unire este
posibilă numai la nivelul Minţii Christice şi nu a fost, de fapt,
pierdută niciodată. "Micul eu" caută să se mărească prin confirmare
externă, posesii externe, cât şi prin "iubire" externă. Sinele creat de
Dumnezeu nu are nevoie de nimic. Este de-a pururea împlinit,
ocrotit, iubit şi iubitor, căutând mai degrabă să împărtăşească decât
să dobândească; mai degrabă să extindă decât să proiecteze. Nu
are nevoi şi doreşte să se împreuneze cu ceilalţi, îndemnat de
mutuala lor conştienţă a abundenţei.
Relaţiile speciale ale lumii sunt distructive, egoiste şi copilăresc
de egocentrice. Cu toate acestea, dacă sunt predate Sfântului Spirit,
aceste relaţii pot deveni cele mai sfinte lucruri de pe pământ,
miracolele care arată calea întoarcerii în Cer. Lumea îşi foloseşte
relaţiile speciale ca pe o armă finală în sprijinul excluderii şi ca o
demonstraţie a separării. Sfântul Spirit le transformă în lecţii
perfecte de iertare şi de trezire din vis. Fiecare relaţie specială este
o ocazie de a lăsa percepţiile să fie vindecate şi erorile corectate.
Fiecare constituie o nouă şansă de a se ierta pe sine însuşi,
iertându-i pe ceilalţi. Şi fiecare devine o nouă invitaţie adresată
Sfântul Spirit şi aducerii aminte de Dumnezeu.
Curs de Miracole
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu